segregare urbana

Ce este mai frumos într-un oraş după plecarea iernii, decât o plimbare agale prin parcurile acestuia. Sau ce poţi face toamna atunci când parcă toate lucrurile iau calea unui curs lenevos la gândul că o să vină iarăşi frigul, decât să te laşi pradă calmului unui parc ce-şi leapădă frunza lipsită de vlagă şi de culori dintre cele mai palide şi mai ruginii. În ciuda tuturor criticilor care spun că în Bucureşti nu există suficient spaţiu verde pentru fiecare locuitor, capitala compenseză acest handicap prin frumuseţea rară a parcurilor sale. Este suficient să te plimbi puţin pe aleile Grădinii Cişmigiu , emblema verde a capitalei, pentru a-ţi da seama că nu exagerăm deloc. Cea mai veche grădină publică din Bucureşti înbracă o dubla manieră peisagistică, pe de o parte geometrizată, către Liceul Gh. Lazăr, iar pe de altă parte „naturală sau spontană” în restul arealului, ce o face să fie unică printre grădinile şi parcurile din Bucureşti . Este cel mai vizitat parc bucureştean şi, totod

Puţini mai admiră astăzi Bucureştiul aşa cum este el, cu bune şi cu rele. Şi mai puţini sunt însă cei care se mai opresc în faţa unei statui pentru a afla pe cine sau ce reprezintă aceasta, ori cine este autorul. Nu mai apare nici măcar un sentiment pe chipurile bucureştenilor care trec pe lângă astfel de obiective ale decorului urban. Pieţele urbane cu funcţii publice şi nu în sensul cel mai cunoscut nouă astăzi, cel agroalimentar, îndeplinesc mai degrabă rolul unor noduri de circulaţie, de comunicaţii rutiere. Viaţa efervescentă ce trebuie să se regăsească în aceste spaţii publice ale culturii urbane se desfăşoară la capacitate reduă sau este aproape inexistentă. Singurul pseudosentiment observabil pe chipurile locuitorilor este, probabil, indiferenţa. O indiferenţa care cel mai adesea vine din necunoaştere. Haideţi să redăm, cel puţin prin scrisul nostru, funcţia estetică şi culturală a acestor spaţii urbane, să devenim ceva mai optimişti şi să arătăm, atât bucureştenilor, cât şi tu