Spaţiul urban

Cu toţii avem opinii despre ceea ce reprezintă un oraş, însă părerile diferă atât de la un caz la altul, cât şi în ceea ce priveşte percepţia asupra propriului nostru oraş. În acelaşi mod, oraşul poate fi văzut diferit de către rezidenţi, turişti, muncitori, persoane în vârstă, şomeri, femei sau copii. Totodată, evoluţia oraşelor şi a spaţiilor urbane aferente acestora a generat un adevărat fenomen urban care constituie, fără îndoială, una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale civilizaţiei contemporane. “Însăşi expresia de fenomen, care înseamnă o apariţie surprinzătoare, dovedeşte cât de paradoxală poate fi dezvoltarea oraşelor” afirmau Jacqueline Beaujeu-Garnier şi Georges Chabot în lucrarea Geografia Urbană, în încercarea de a arăta cât de importantă este evoluţia şi dinamica spaţiilor urbane.

Dacă în anumite perioade amenajarea oraşelor a fost realizată din raţiuni religioase sau politice, urbanismul modern porneşte de la asigurarea bunăstării locuitorilor, a unor condiţii civilizate de viaţă, şi, nu în ultimul rând, a unui confort vizual şi a unei armonii între natură şi spaţiul construit.

Importanţa oraşelor a crescut în mod semnificativ, iar creşterea dramatică a populaţiei urbane din prezent, este văzută ca o dezvoltare critică pentru evoluţia Terrei. Dezvoltarea aşezărilor rurale şi a vieţii din aceste spaţii către “civilizaţia” urbană are impact atât asupra mediului geografic, cât şi asupra societăţii. Creşterea populaţiei urbane şi a industriilor asociate acesteia, au determinat restructurarea spaţiului urban, precum şi o serie de noi fenomene sociale. De exemplu, în anul 1800, Londra era singurul oraş din lume cu o populaţie de peste un milion de locuitori în timp ce primele 100 cele mai mari oraşe din lume aveau împreună doar 20 de milioane de locuitori. Începând cu anul 1900, cele mai mari 100 de oraşe ale lumii, înregistrau împreună o populaţie de 540 de milioane de locuitori, din care peste 220 de milioane de locuitori trăiau în cele 20 de oraşe ca mărime, funcţie de numărul populaţiei. După 1990, această evoluţie a fost şi mai accentuată; numai dacă ne referim la cazul României vom observa că tendinţa generală a populaţiei a fost aceea de a se stabili în mediul urban, deoarece acesta oferă mai multe oportunităţi socio-economice. Bucureştiul se detaşează de departe de celelalte oraşe ale României cu privire la numărul populaţiei, însă nici următoarele zece oraşe ca mărime nu au fost mai prejos, atrăgând anual foarte mulţi locuitori din spaţiile rurale. Astfel, analiza spaţiului urban apare ca o necesitate stringentă pentru a înţelege acele fenomene radicale ale vieţii urbane precum este şi segregarea urbană.

Spaţiul (urban, social, economic, epistemologic) nu poate genera forme, sens, sau finalitate. De foarte multe ori observăm spaţiul drept o regulă, o normă, sau o formă superioară provenită din consensul intelectualilor şi devenit ulterior un fel de “corpus” pentru ştiinţă. Spaţiul reprezintă un mijloc, un mediu, un instrument sau un itermediar, este mai mult sau mai puţin apropiat de ceea ce poate reprezenta un element favorabil (în analiza geografică – n.a.); spaţiul nu există ca atare, el făcând referire de fiecare dată la altceva . Spaţiul poate evoca două stări de fapt în acelaşi timp, spre exemplu se poate face referire atât la spaţiul geografic în care este situat un oraş, cât şi la spaţiul urban aferent oraşului în cauză. De pildă, spaţiului i se poate atribui atât un caracter subiectiv, cât şi unul obiectiv, de asemenea spaţiul poate reprezenta un fapt sau un obiect deoarece el este un “bun” suprem pentru locuire, în care societăţile umane pot trăi mai bine sau mai rău.

Spaţiul geografic. Aşa cum bine remarca şi profesorul Silviu Neguţ în lucrarea sa publicată în anul 1997, intitulată Modelarea matematică în geografia umană, spaţiul geografic reprezintă un anumit mod de a combina toate componentele geografice şi, în care “proprietăţile sale spacifice derivând din variabilitatea, atât cantitativă, cât şi calitativă, a elementelor geografice, din relaţiile locale sau regionale dintre componentele naturale, sociale şi economice ale învelişului geografic” fac din acesta cadrul general al analizelor geografice. Totodată, în aceeaşi lucrare autorul remarcă, foarte corect de altfel, că “această noţinune (spaţiul geografic – n.a.), poate fi atribuită unor entităţi teritoriale de mărime variabilă, de la cele mai restrânse unităţi geografice până la întreg spaţiul planetar” . Aşadar, chiar dacă lucrarea de faţă analizează o problematică specifică spaţiului urban, acesta din urmă nu reprezintă în fond, decât un spaţiu geografic. Iată de ce s-a considerat necesară prezentarea conceptelor iniţiale de spaţiu şi spaţiu geografic în analiza prezentă, înainte de a trece la conceptul principal al acestui subcapitol reprezentat de spaţiul urban.

Există o mare varietate de studii dedicate analizei oraşului şi fucţionalităţii acestuia, iar concepte precum urbanism, fenomen urban, habitat urban, morfologie urbană, dinamică urbană, imagine urbană, marketing urban, planificare urbană, segregare urbană etc., ajută la desluşirea şi diminuarea problemelor cu care se confruntă aceste spaţii. Insă, toate aceste concepte au la bază unul dintre cele mai importante elemente ale oraşului si anume, spaţiul urban.

Aproape prin definiţie, spaţiu urban înregistreasză o populaţie însemnată, antrenează importante resurse, ansambluri economice şi tehnologice, amenajări şi activităţi dintre cele mai diverse, localizate în proximitatea fizică şi legate printr-o ţesătură complexă de interacţiuni . În acelaşi spirit analizează şi Chadwick, care vede în această structură în care “orice este legat de orice” dovada sau, mai bine zis rezultatul adaptării, de-a lungul timpului, dintre activităţile societăţii şi amplasamentul lor (Chadwick George, 1971).

Spaţiul urban reprezintă o realitate care s-a aflat în mijlocul preocupărilor geografilor înca din sec. al XIX-lea, iar explozia urbană din ultimele decenii a amplificat tot mai mult aceste orientări. Vintilă Mihăilescu (1928) consideră oraşul „...o forma de organizare a spaţiului geografic în vederea concentrării, prefacerii şi redistribuirii bogăţiilor şi a energiilor sociale... ”. Alte definiţii conturează aglomerarea urbană ca un spaţiu caracterizat prin concentrarea populaţiei rezidente, preponderenţa activităţilor industriale, dar şi prezenţa activităţilor comerciale şi de servicii. Astfel, oraşul este privit ca un „organism teritorial bine populat, cu un înalt grad de concentrare, producţie şi organizare socială, culturală, format în anumite condiţii de spaţiu si timp ”. Varietatea definiţiilor demonstrează faptul că fenomenul urban se află într-o continuă dinamică deşi limitele acestuia se manifestă atât în alegerea reperelor geografice datorate aglomerărilor, cât şi în pragurile demografice care delimitează oraşele. Din analiza punctelor de vedere cu privire la definirea oraşului se desprind câteva elemente comune : tendinţa de a opune conceptul de oraş celui de sat; concentrarea semnificativă a populaţiei şi locuinţelor predominant colective şi mai puţin individuale; existenţa unui număr minim de locuitori sub care gruparea social-economică îşi pierde caracterul urban; un mod de viaţă specific sub aspectul muncii, şederii, deservirii, echipării tehnice şi recreerii; preponderenţa activităţilor economice neagricole (industrie, comerţ, servicii, administraţie etc.).

Potrivit sociologului şi filozofului francez Henri Lefebvre înainte de a analiza spaţiul urban ar trebui să mentionăm cele trei perioade/etape de evoluţie care au stat la baza dezvoltării oraşelor şi anume:

• Perioada/etapă rurală;
• Perioada/etapă industrială;
• Perioada/etapă urbană.

Trecerea de la rural la urban nu a însemnat un simplu fenomen social şi tehnico-edilitar, ci chiar unul foarte bine sesizat şi perceput în timp. Perioada rurală a fost marcată de o slabă calitate a vieţii şi de accentul pus pe agricultură. Situaţia se modifică simţitor în momentul în care se trece la etapa industrială, deoarece acum apare maşinismul şi folosirea pe scară largă a mecanizării, care modifică atât stilul de viaţă al populaţiei, cât şi calitatea vieţii. În acelaşi timp spaţiul geografic se adaptează conform noilor orientări dinamice iar morfologia aşezărilor capătă o nouă configuraţie. Însă odată cu apariţia marilor oraşe sau, mai bine spus a etapei urbane, problema spaţiului urban si mai ales a planificării acestuia devine una foarte importantă. Spaţiul urban se exinde foarte mult, fenomenele sociale se accentuează iar inderdependanţa dintre spaţiu – infrastructură – economie şi societate apare ca element primordiar în funcţionarea oraşului.

Spaţiul urban poate fi privit din trei unghiuri de vedere: dimensional, calitativ şi sistemic. Astfel, criteriul dimensional are la bază componente cuantificabile precum: mărimea, densitatea şi distribuţia populaţiei, valoarea populaţiei active neagricole, densitatea locuintelor etc., care definesc oraşul drept mediul geografic şi social format printr-o reuniune organică şi relativ considerabilă de construcţii şi unde cea mai mare parte a locuitorilor săi muncesc în interiorul aglomeraţiei, în comerţ, în industrie sau în administraţie. Simplificând oarecum cele afirmate anterior, spaţiul urban evidenţiază trei dimensiuni:

1. dimensiunea spaţială – concentrarea într-un spaţiu relativ mic, a unui număr mare de construcţii;
2. dimensiunea temporală – noul spaţiu geografic crează oportunităţi sporite pentru locuitori;
3. dimensiunea economică – activitatea economică generată de cererea şi oferta de bunuri şi servicii din interiorul spaţiului urban.

Punctul de vedere calitativ a apărut ca urmare a faptului că toate criteriile cuantificabile s-au dovedit neadecvate pentru a defini un oraş. Cu toate acestea, un oraş analizat prin prisma calitaţii elementelor componente, nu reprezintă altceva decât “proiecţia pe o fracţiune din spaţiu a condiţiilor naturale, moştenirilor istorice, jocului economic, progresului tehnic, creativităţii arhitecturale, constrângerilor administrative, obiceiurilor de zi cu zi ca aspiraţii conştiente sau inconştiente ale locuitorilor” (Dalmasso Étienne, 1989).

Analiza sistemică vede oraşul atât ca “sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis care are o structură disipativă (... nu poate fi perceput în afara fluxurilor de materie, energie şi informaţii)” , cât şi ca “o organizare menită să maximizeze interacţiunea socială” sau ca “o organizare mediatoare între agenţii economici şi grupurile locale, pe de o parte, şi mediul exterior, pe de altă parte ... Nu există oraş, decât dacă se află nucleul susceptibil de a unifica, de a domina sau de a organiza periferia”

De altfel, spaţiul urban este locul foarte multor contradicţii, după cum bine remarca acelaşi Henri Lefebvre. În multe cazuri centrele urbane par să ajungă la saturaţie datorită numărului foarte mare de locuitori, “descompunându-se sau explodând”, şi atunci apărând importante rupturi de genul “golurilor şi insuficienţelor”; mult mai adesea însă, acestea înregistrează aproape “tot ceea ce se întâlneşte în lume, în natură, în univers: fructe, produse industriale, munci sociale, obiecte şi instrumente, legi şi situaţii, semne şi simboluri ”. Spaţiul urban fiind în acest fel căminul, locul de convergenţă sau spaţiul privilegiat de interacţiune dintre “posibil şi imposibil”. Cu alte cuvinte, aproape toate spaţiile urbane, conchide Lefebvre, au fost, sunt, şi mai ales vor fi concentrate şi poli-centrice. Forma spaţiului urban, pe de o parte reliefează, iar pe de altă parte produce concentrarea şi dispersia mulţimilor şi acumulărilor colosale de produse/bunuri şi servicii.